Tentativa unui breton

Tentativa unui breton

Vorbind cu niște prietene și povestind întâmplări haioase prin care am trecut mi-am amintit cu puțină „groază” de momentul în care mi-am făcut breton, prima și ultima dată în viață.
Eram prin clasa a 6-a și mi-a venit mie într-o seară ideea că mi-ar sta bine cu breton, asta după ce văzusem nu știu ce reportaj pe la televizor despre tunsori și chestii de genul. M-am dus la mama și i-am zis că vreau să-mi fac breton, a fost de acord și mi-a zis să mă duc a doua zi la coafor. Eu fiind foarte nerăbdătoare am încercat să o conving că nu mai are rost să mă duc la coafor, știind că tunde bine și că poate să-mi facă ea bretonul mult dorit.
Problema era că mama abia se trezise și era foarte somnoroasă.
Mi-am ales frumos un smoc de par din vârful capului până la frunte și am pus-o să mi-l taie.
Și l-a tăiat…
Nu drept, normal, era în zig zag și îmi ajungea până pe la jumătatea frunții. Am făcut un mini atac de panică atunci când m-am uitat în oglindă, mama după ce s-a mai dezmeticit și-a dat seama ce a făcut a început să râdă iar mai apoi să se simtă prost.
A doua zi am ajuns la coafor să-mi îndrepte bretonul, făcându-l și mai scurt.
Imi era rușine.
Trebuia să mă duc la școală următoarele zile așa că am inventat o poveste care suna cam așa „fratele meu mai mic a aruncat cu artificii spre mine și mi-a dat foc la păr” și deoarece povestea nu îmi ascundea tunsoarea rușinoasă, ci era doar o scuză, am luat un fes și l-am purtat vreo două luni fără să-l dau jos nici măcar în ore. Sinceră să fiu începusem să mă atașez de el, identificându-mă puțin cu personajul acela din Ed Edd și Eddy.
Evident că profesorii se luau de mine, dar tot nu renunțăm la căciuliță.
Am avut noroc însă că lumea mi-a crezut povestea, ceea ce mă surprinde acum că-mi dau seama că suna ca un scenariu SF.
Ups.. Se pare că i-am cam păcălit

.

Dragi profesori incompetenți, elevul trebuie încurajat, nu amenințat.

Vorbind cu verișoara mea care acum e în clasa a VIII-a și este foarte stresată deoarece examenul este aproape, mi-am adus și eu aminte de generală și cum era să ratez un loc la un profil foarte bun din cauza unei doamne profesoare.
Fiind aproape de sfârșitul clasei a VIII-a îmi făceam planuri și mă gândeam ce profil să-mi aleg, încă nu eram complet hotărâtă, oscilam între două licee, profilul în schimb mi-l alesesem de ceva timp, acela fiind filologia, nu neapărat că eram mare iubitoare de cuvinte, mai mult fugeam de matematică.
Aveam nevoie de examenul la limba engleză, deoarece era profil bilingv, însă neavând prea mare încredere în mine am evitat să mă înscriu, tata în schimb făcând acest lucru în locul meu fără să-mi spună.
Când doamna care-mi era la vremea aceea profesoară de engleză a aflat că am îndrăznit să-mi trec numele pe lista de înscrieri la examen a încercat să mă convingă să nu-l dau, evident prin amenințări voalate. Din punctul de vedere al dânsei eu nu aș fi fost în stare să iau minimul de 70 de puncte pentru a trece examenul, mai ales fără meditații (cu ea, normal).
O altă problemă ar fi fost și că aș fi făcut-o și pe dânsa de râs dacă l-aș fi picat, nu numai pe mine.
Eram deprimată și încrederea în mine dispăruse în acele momente, mai ales știind că dacă l-aș fi picat, m-ar fi așteptat o corigență, ăsta fiind ultimul lucru pe care mi-l doream.
Începusem să mă rog de ai mei să mă lase, să nu mă mai streseze cu acel examen spunându-le că eram slab pregătită și că l-aș pica oricum. (în așa hal mă afectase părerea profesoarei încât mă convinsese și pe mine că nu sunt în stare să-l iau)
Am avut noroc că am fost încurajată și susținută de ai mei, chiar dacă îmi era frică de corigența care m-ar fi așteptat, m-am prezentat la examen.
Am luat examenul cu a doua cea mai mare nota din clasă, fiind singura fără meditații, astfel dându-i peste nas profesoarei.
Răspunsul dânsei când a auzit nota : „Aa da? Bravo, fată..”
Bravo și dumneavoastră, doamna profesoară, era să mă convingeți să-mi ratez viitorul.

image

Bătrânii și tehnologia

Bătrânii și tehnologia

Pentru binele sănătății mele psihice sper că nu sunt singura care se amuză copios când vede bătrâni încercând să se descurce cu telefoane performante, gadget-uri și alte chestii sofisticate care dau puțin în domeniul SF-ului.
Spre exemplu, ieșisem într-o zi de la școală și așteptam frumos în stație autobuzul care, spre dezamăgirea mea, întârzia să vină.
Pentru că mă plictiseam îngrozitor am început să studiez comportamentul bătrânului din stânga mea, era un moșuleț slăbuț care avea pe cap o căciulă de genul celor de pe vremea lui Ceaușescu, pe care toți „veteranii” le poartă, stătea cocoșat și cu degetul arătător înfipt în ecranul telefonului, încercând să-și dea seama ce ar trebui să facă mai departe.
După câteva momente în care l-am mai cercetat, spre dezamăgirea mea, am remarcat că bătrânul avea un telefon muuult mai performant decât al meu, de aici venind și expresia lui facială de „off, Doamne, oare unde trebuia să apăs?”, aparatura fiind puțin prea complicată pentru el.
În timp ce mă gândeam oare când o să se dea bătut, frustrarea și-a făcut apariția pe față lui și a început să se răzbune pe telefon lovindu-l cu degetul ca și cum ar fi încercat să treacă prin dânsul. Ce pot spune, mi s-a rupt inima când am văzut un asemenea act de brutalitate asupra bietului smartphone, însă în același timp încercam și să-mi înăbușesc râsul, ceea ce era destul de dificil, eu fiind o persoană care râde din aproape orice.
Războiul între moșuleț și tehnologie nu a mai durat mult, deoarece între timp autobuzul a binevoit să-și facă apariția, astfel încât tentativa de a descurca misterul utilizării aparaturii moderne s-a amânat.
Urcându-mă în autobuz am ocupat unul dintre locurile acelea pentru o singură persoană, mi-am băgat căștile în urechi și în timp ce mă uitam pe geam și mă gândeam la oare ce a făcut mama de mâncare, privirea mi-a fugit la bătrân, care, spre surprinderea mea, vorbea la telefon.
Nu mi-am putut ține curiozitatea în frâu așa că am dat muzica pe mute, prinzând un fragment din conversație, care suna cam așa:
„Am încercat să te sun da încă nu am învățat să umblu pe drăcia asta, oare de ce m-a mâncat pe mine undeva să ascult de fii-miu, la ce mi-o trebuind mie smarfom dinăsta?”
Astfel, tentativa mea de a nu râde, ducându-se…

Ce se întâmplă când ești semi-chior…

Ce se întâmplă când ești semi-chior…

Sunt semi-chioară.
Port ochelari de vreo 2-3 ani iar în decursul timpului mi-au crescut dioptriile de la -1.0 și -1.25 la -2.0, având astigmatism.
Din această cauză am trecut prin multe evenimente mai puțin plăcute dar foarte amuzante acum că-mi amintesc de ele.

Nu-mi port tot timpul ochelarii, în primul rând că până nu le schimb lentilele nu mă prea ajută cu nimic și în al doilea rând nu îmi place cum arăt cu ei, prin urmare nu disting bine fețele oamenilor care se află la mai mult de 2-3 m de mine, astfel că am ajuns să-mi recunosc de la distanță prietenii după haine și forma corpului. Nu pot spune că-mi iese mereu, uneori  ajung să salut persoane străine sau să trec pe lângă prieteni/cunoștințe care mă salută, mai apoi gândindu-mă toată ziua cine erau persoanele respective.
Cred că cel mai penibil moment pentru mine a fost când m-a trimis profesoara de română la o altă clasă după o elevă, când am intrat în sala respectivă, am văzut la tablă silueta unei femei (așa credeam eu) și am zis frumos „sărut mâna, m-a trimis doamna profesoara de română…” și toți au început să râdă.. Stăteam și mă gândeam Mă ce or avea ăștia de râd de mine? Am ceva pe față? Nu o plac pe profa de română? Am zis ceva amuzant?
La o privire mai atentă îmi dau seama că profesorul era în spatele clasei, la tablă fiind o elevă, care în mintea mea semăna izbitor cu profa de desen. M-am înroșit la față, mi-am cerut scuze, le-am spus că nu văd, că nu am ochelarii, i-am spus profesorului ce doream, iar până să ies din clasă aud Nu uita să o saluți pe doamna profesoară de matematică.
Probabil chestia asta nu ar fi fost așa amuzantă dacă eu nu aș fi fost în clasa a XI-a iar respectiva într-a VIII-a.
Într-o altă zi, veneam de la școală iar pe drum m-a salutat un băiat, m-am oprit, am încercat să-mi dau seama cine e, dar nimic, m-am apropiat puțin mai mult, am strâns din ochii în timp ce mă chinuiam să-l iau de undeva, când aud că-mi spune „Alis, ești ok? Ce naiba faci?”. În momentul ăla m-a bufnit râsul și mi-am dat seama că îl cam speriasem deoarece mă uitam insistent fără să spun nimic. Mi-am cerut scuze și i-am spus că nu îmi puteam da seama cine e, noroc că l-am recunoscut după voce.
Cele mai amuzante momente sunt acelea când sunt cu prietenele în zone publice, frecventate de tineret și le întreb din 5 în 5 minute Cunosc pe cineva? Auzi…ăla e cumva..? Băi, e frumos băiatul de acolo? Tipul ăla te-a salutat pe tine sau pe mine? Cine naiba era ăla și de unde mă cunoaște? Băi, să-mi spui dacă îl vezi pe x, trebuie să vorbesc cu el. Unde să mă uit, oricum nu văd.. Spune-mi și mie ce e acolo. Și lista continuă.
Sau acele momente când oamenii își aduc aminte că ești semi-chior. Alis, uite. Dar stai că trebuie să-ți arăt mai aprope. Băi uite-l pe ăla! Aaa.. Stai că tu nu vezi, uite e acolo lângă banca aia, e îmbrăcat în negru. Uite ce scrie acolo. Stai.. Am uitat.. Îți citesc eu. E frumos ăsta? Da stai că îți arăt degeaba că tu oricum nu vezi..

Știu că mulți nu vor înțelege, dar cei care au prieteni de genul sau chiar ochelariștii în sine se vor regăsi cât de cât în ce am scris, pentru că probabil au trecut și ei prin chestii de genul.

Brrum, brrum, ce fete frumoase !

Brrum, brrum, ce fete frumoase !

Nu știu cum dar oriunde m-am dus am dat de oameni ciudați, dar, într-o zi am dat de doi care i-au întrecut pe toți.
Era vară. Ieșisem pe la mine prin sat (*nu tocmai sat) cu o verișoara mai mare să ne plimbăm, eu cu rolele, ea fugind după mine, și să facem poze.
Pentru că eram obosite la un moment dat ne-am așezat pe o bordură și am început să vorbim. Nu trece mult timp și o bătrânică iese din curte și vine spre noi dornică să ne cunoască mai bine.
Ne-a luat la întrebări; cine suntem, ce căutăm acolo, i-am explicat că eu stăteam aproape, pe drumul principal iar verișoara mea era în vizită, de la București.
„Aaa voi stați la șosea” a fost reacția ei, îmi aduc aminte perfect în ce mod straniu a spus-o, semăna perfect cu bătrânica aia din Hansel și Gretel.
Discuția a mai continuat câteva minute dar femeia uitase brusc unde stăm, i-am răspuns din nou la întrebare și am auzit iar: „Aaa voi stați la ȘOSEA”. Nu cred că mai are rost să spun că și în următoarele 10 minute ne-a mai întrebat de 2-3 ori unde stăm și a avut aceeași reacție „Aaa…șosea”.
După ce băbuța a reținut că stăm la șosea, un moșulică i-a atras atenția.
Vreau să vă spun că era un nene mic și slab care avea pantalonii ridicați până sub sâni și mergea cu 5m/min. (și nu exagerez).
Până să apuce omul să străbată cei câțiva metri care ne despărțeau, femeia deja începuse să ne povestească cu mult patos detalii despre el, dar ce mi-a rămas în cap a fost „Eu îi spuneam moș Ion de la raion, dar nu-i mai spun așa că se rușinează”, iar expresia ei explica tot, cei doi avuseseră o idilă!
Între timp a ajuns și moșulică în dreptul nostru și a început să facă „brrum, brrum”,bun , nimic foarte ciudat. Însă când a ajuns în dreptul nostru s-a smucit și ne-a țintit fix în ochi și a zis „brrum, brrum, ce fete frumoase”.
M-am speriat, sincer, dar totuși am început să râd și am așteptat să plece moșul pe fundal de „brrum, brrum”, dar degeaba, a plecat el dar a rămas băbuța care devenise foarte insistentă.
I-am zis verișoarei mele să pretindă că vorbește la telefon și suntem chemate acasă, să putem scăpa, și de parcă cei doi nu fuseseră de ajuns, când se prefăcea că vorbește la telefon, acesta chiar a început să sune… Însă măcar am reușit să scăpăm de băbuță.

Mowgli din autobuz.

Mowgli din autobuz.

Era o zi frumoasă de toamnă. Tocmai ce ieşisem de la liceu. După aproximativ 20 de minute de aşteptat în staţie a venit şi autobuzul cel de toate zilele. Lăsând la o parte faptul că am fost impinsă şi înghesuită în ultimul hal în drumul spre minunata uşă, autobuzul era destul de liber.

M-am deplasat spre partea din spate iar în drum spre locul pe care în „ţintisem” aud un <<Fata, hai să stai lângă mine, nu vrei?>>, văzând cine mi-a adresat aceste cuvinte m-am enervat până peste cap.

Era un puştiulică, un ţigănuş, de vreo 9-10 ani care stătea cu o bâtă în mână, probabil o crenguţă ruptă dintr-un copac. Am continuat să merg fără să-i răspund, dar trist era faptul că se afla în faţa mea, pleoştit pe două scaune. Mi-am băgat căştile în urechi şi am încercat să nu-l bag în seamă pe micul „domn”.

La un moment dat nu s-a mai putut abţine şi a început să ne încânte cu talentul lui în ale manelelor, nu ştiam dacă să râd sau să plâng când îl auzeam cum cântă cu atâta patos <<Să-mi iau o cubaneză de-aia bună rău, să facă toată noaptea numai ce vreau eu.>> la vârsta lui.

În sfârșit, după ce mai multe priviri urâte s-au aţintit asupra lui a tăcut, dar când părea că stă mai liniștit, i-a venit o idee: să facă pe doctorul. Avea băţul ca seringă şi s-a gândit să-l ia pacient pe domnul SCAUN, şi s-a apucat să infigă bâta în el de parcă tocmai îi dăduse două palme şi un şut în fund. La prima vedere nu mă gândeam că are atâta forţă încat să rupă materialul scaunului dar după ce s-a mai chinuit puţin, l-a făcut svaiter.

Drumul lui ajungând la final, s-a ridicat, mi-a călcat puţin pantoful, iar după ce un nene care observase păţania l-a întrebat „de ce ai rupt mă scaunul?” i-a răspuns <<de smecher>>. 

Lăsând gluma la o parte, nervii mei erau întinşi la maxim, m-am ales cu o durere de cap şi cu multe întrebări la care am găsit răspunsuri dezolante; sunt prea mulţi copii de genul, fără o educaţie, prost crescuţi, care fac numai ce vor, nu e vorba doar de minorităţi, nu trebuie dată vina pe ei, că până la urmă e şi vina noastră că nu am ştiut să-i educam să fie la un alt nivel, tot vina noastră este că nu ştim să-i învăţăm pe alţii să resprecte ce nu-i al lor, ce e al tuturor şi cel mai dezamăgitor lucru este că că nimeni nu i-a atras atenţia (preferabil dat jos din autobuz) pe Mowgli, ceea ce înseamnă că nimeni nu se oboseşte să ia măsuri!