Arta de a ignora

Arta de a ignora

Am ajuns să iau capacitatea oamenilor de a ignora ca pe o calitate, din mai multe considerente.

Nu spun că a persista în ignoranță e ceva bun, ba din contră, să trăiești într-o socitate ignorantă e oribil, duce la stagnare sau chiar la involuție – dar asta e altă poveste. Mă refer la ignoranța voită, știți voi, când alegem pur și simplu să nu băgăm în seamă, să ne prefacem că acel lucru nu există.

Ne închidem ochii, urechile și gura într-o anumită situație și rezistăm instinctelor barbare de a lua o măsură ca să nu ajungem într-un conflict. Ne călcăm pe orgoliu când alegem să nu răspundem în același mod sau ne abținem din a întoarce o vorbă urâtă, chiar dacă parcă ne stă pe vârful limbii. În modul ăsta evităm conflicte care ne-ar fi adus la un nivel inferior și ne-ar fi provocat neplăceri, nu cred că sunt singura căreia i se întorc toate energiile negative pe care le canalizează asupra altei persoane -karma-!

Cel superior întotdeauna o să ignore, n-o să se lase atras de comentarii sau gesturi și nici n-o să-și irosească timpul și energia în certuri stupide, o să-și vadă de ale lui și cu siguranță o să-i meargă mai bine. În plus, e cea mai bună armă, în felul ăsta conflictul nu mai apare, instigatorul ajungând să-și vadă de treaba lui odată ce observă că nu e luat în seamă, asta după ce-și bagă puțin unghia în gât că nu te-a putut enerva. Ta-da! Nu dai nici replică, scapi și de nătărău.

În plus, în acest fel oamenii ajung să nu mai pună nimic la suflet și nici să nu mai ia in considerare lucruri care nu-i pot afecta în nici un fel, fiind mult mai fericiti pe viitor, ajung să-și vadă strict de treaba lor fără să-i mai intereseze de alții, se axează doar pe ei și astfel ajung să reușească în viață absolut tot ce-și propun. Cel mai rău lucru care stă în calea noastră și ne influențează deciziile este părerea altor persoane, ne interesează prea mult ce spun alții. Cu cât ignorăm mai mult și cu cât ne ascultăm propriul instinct cu atât o să fim mai fericiți și mai realizați.

A ignora lucrurile negative, a avea puterea și inteligența de a face acest lucru o să ne aducă doar avantaje și bunăstare. Nu doar când vine vorba de părerile altora ci și când vine vorba de problemele sau neliniști pe care ni le provocăm singuri: greșeli pe care le-am făcut în trecut și peste care nu putem trece, micile frustrări zilnice, eforturi depuse degeaba, gânduri demobilizatoare, lucrurile care nu depind de noi și faptul că nu le putem influența, temerile nefondate și nu în ultimul rând îndoielile. Vom avea foarte mult de câștigat de-ndată ce ajungem să eliminăm și aceste lucruri inutile, fantasme ale imaginației noastre.

 

Deci, să ignorăm sau să nu ignorăm? – Dacă vrei să fii nefericit bagă-i în seamă, coboară la nivelul lor și ascultă tot ce au de spus. Dacă vrei să fii fericit și împlinit ignoră și concentrează-te fix pe ceea ce te interesează, tu o să evoluezi, ei or să rămână aceiași.

Farmecul vieții și planificările inutile.

Farmecul vieții și planificările inutile.

M-am îndrăgostit iremediabil de un citat de-al lui Emil Cioran care spune așa: ”Daţi un scop precis vieţii: ea îşi pierde instantaneu farmecul. Inexactitatea ţelurilor o face superioară morţii; un grăunte de precizie ar coborî-o la trivialitatea mormintelor.”  asta probabil pentru că reprezintă exact concepțiile după care mă ghidez în ceea ce fac.

Viața e făcută să fie trăită, nu planificată pas cu pas. Cu cât planificăm mai în amănunt totul cu atât ne restrângem plăcerea de a trăi, lucrurile pe care puteam să le descoperim, experiențele pe care puteam să le acumulăm și câte și mai câte. Nu spun că e rău să ai anumite planuri sau țeluri, dar totuși..nici să-ți planifici fiecare zi din viață..nu de-alta dar există și elementul surpriză și anume..moartea?!

Ruinăm absolut tot farmecul vieții ăsteia cu planificări inutile, cu lucruri mult prea bine puse la punct și pierdem surprizele, traim o viață fadă și artificială. Omul trebuie să se muleze pe parcurs, să vadă ce opțiuni are, ce-și dorește cu adevărat, ce l-ar putea împiedica sau ajuta să ajungă unde dorește la momentul respectiv.

Mai bine am lăsa viața să meargă pe făgașul ei normal, să luăm tot ce ne oferă și să profităm de fiecare ocazie și fiecare surpriză care apare pe parcurs, să nu mai planificăm de parcă am avea garantată ziua de mâine sau următorul an, să facem ce simțim când simțim și să trăim ca și cum ar fi ultima zi. 

*Să nu mă gândesc că termin liceul și mă duc la facultatea x, după mă angajez în locul y din localitatea z pentru ca am salariul nu știu care și așa o sa-mi permit să mi iau masina aia și să-mi construiesc o casă cu 3 camere, 2 băi și o bucătărie după ce fac un împrumut la bancă și-l dau înapoi in 2 ani…* De parcă știu sigur că o să apuc să intru la facultatea aia sau să ajung să profesez fix unde-mi planific, că o să mai vreau peste 10 ani să trăiesc la casă sau o să-mi mai placă modelul ăla de mașină. STUPID.

Hai să trăim viața, nu s-o plănuim, să facem alegerile pe care trebuie să le facem la momentul lor și să nu mai stricăm farmecul vieții.

Oamenii nu-și schimbă niciodată caracterul.

Oamenii nu-și schimbă niciodată caracterul.

Cred că fiecare dintre noi a pățit la un moment dat să nu mai rezoneze cu o persoană și să încheie orice fel de legătură, chiar dacă la început totul părea roz și mergea ca pe roate. Nu, nu mă refer la relațiile de cuplu neapărat, ci mai degrabă la prietenii, care mai nou se leagă și dezleaga de pe o zi pe alta.

Probabil mulți au auzit celebra vorbă Te-ai schimbat! sau au spus această vorbă unei persoane în cauză. Țin să vă dezamăgesc, oamenii nu se schimbă, nu radical. Fiecare acumulează până un anumit punct concepții și idei după care se ghidează în viață, formându-și caracterul pe baza lor, aceastea devin lucruri fundamentale pentru noi, neputând vreodată să le încălcăm, ca o clădire, structura de rezistență îi susține toată greutatea, pe ea prinde formă așezarea respectivă și după ce este completă, structura rămâne acceași fiind imposbil să o modifici, camerele pot fi redecorate, aparatura schimbată, pereții revopsiți, poate fi remodelată până la punctul de bază. Modul în care noi oamenii ne dezvoltăm merge pe același principiu, schimbarea apărând în rândul anturajului, pasiunilor, comportamenului sau modului în care privim anumite lucruri, aceste schimbari apărând datorită faptului că acumulăm experiență de viață, trecem prin situații și ne maturizăm, însă niciodată un om nu o să-și poată schimba caracterul.

Aceste confuzii apar deoarece oamenii tind să pretindă că sunt altfel, își ascund defectele, vor să facă impresie bună, să fie plăcuți, să fie așa cum consideră ei că ar da bine, pe motiv că ar avea ceva de câștigat. Astfel se abțin, se țin în frâu, naturalețea e înlocuită de multe ganduri problematice și stresul că ar putea face ceva să se dea de gol care e imens  Ar fi bine sau nu să fac așa? Să-i spun că și mie îmi plac aceleași lucruri? Să deschid subiectul ală ca să par interesant?  Odată cu trecerea timpului devine însă obositor să joci rolul unei alte persoane așa că oamenii își dezvaluie adevăratul lor caracter, care de cele mai multe ori lasă de dorit, așa se ajunge la neînțelegeri, certuri și în cele din urmă renunțarea la orice legătură.

De obicei falsitatea apare când o persoană vrea să obțina ceva de la alte persoane, simpla companie, bunuri materiale, un renume, mai pe scurt: să parvină. Persoanele care au modul ăsta de gandire și de a aborda viața vor avea mult de pierdut, ele având un caracter josnic și trăind doar pe principiul lipitoare, sug tot ce pot și după dispar, de cele mai multe ori cu tupeul de a acuza cealaltă persoană că s-a schimbat și că nu mai au nimic în comun, aruncând vina care era de fapt asupra celuilalt. Așadar, dacă tu știi sigur că ai fost cât se poate de natural și ți se aruncă-n față după o ceartă Te-ai schimbat! să lași persoana respectivă să plece, nu tu te-ai schimbat, ea n-a fost niciodată cine a pretins că e, astfel odată cu plecarea ei ai mai multe de câștigat decât dacă ar rămâne.

Dacă am fi asumați, dacă nu am mai vrea să pozăm în altcineva pe motiv că avem de câștigat, dacă am fi sinceri și naturali, relațiile dintre oameni ar evolua, prieteniile ar fi unele adevărate și strans închegate, n-ar mai apărea conflicte sociale și nu ne-am mai pierde timpul cu persoane cu care nu avem nimic în comun. Acest lucru n-o să se întâmple prea curând, oamenii fiind fiinte perverse capabile să se sacrifice pe ele și demnitatea lor pentru a ajunge unde-și propun, cât mai ușor.

Tu arunci cu noroi, eu arunc cu iubire. Fiecare cu ce are în suflet.

Tu arunci cu noroi, eu arunc cu iubire. Fiecare cu ce are în suflet.

Spune-mi cum nu am făcut nimic bine, cum am greșit mereu, cum m-am înjosit, cum am decăzut, cum mi-am bătut joc de mine, spune-mi că nu sunt în stare de nimic, că nu pot, că nu o să reușesc vreodată.
Spune-mi, știu că-ți face plăcere, umilește-mă, dă-ți dreptate, înalță-te în slăvi, profită de greșelile mele, bucură-te și doboară-mă.
Jignește-mă, rănește-mi sufletul, rupe-mi inima, sfărâmă-mi demnitatea, calcă-mi orgoliul în picioare, joacă-te cu mintea mea, înnebunește-mă.
Continuă, știu că-ți place să arunci cu noroi, să mă murdărești din cap până în picioare cu ceea ce spui, doar ca mai apoi să îmi amintești cum am ajuns așa încet-încet.
Înfigi cuțitul, îl ții acolo, îl răsucești în rană, adori fiecare moment în care-mi vezi disperarea pe față.
În schimb, eu tac. Tac, ascult, suport, iar când îți răspund, îți răspund cu…iubire.
De ce?
Eu am iubire în suflet, nu noroi, oricât ai încerca să mi-l murdărești îți voi răspunde cu aceeași bunătate și răbdare, oricât ai încerca să mă dobori am să mă ridic să te susțin și pe tine, oricât ai încerca să mă jignești și să mă demoralizezi te voi încuraja uitând de cele spuse, oricât ai încerca să mă rănești te voi apăra întotdeauna.
Nu te învinovățesc, încerci să-mi murdărești sufletul cu vorbe grele, conștient sau nu, încerci să mă faci să-ți răspund în același mod, în schimb, primești doar iubire, un lucru pe care nu ai să știi vreodată să-l înțelegi sau să-l apreciezi.
Nu-i așa, suflet murdar?

Hai să rămânem doar prieteni…și să nu ne mai vorbim vreodată.

Hai să rămânem doar prieteni…și să nu ne mai vorbim vreodată.

Cele mai multe povești de iubire se termină așa.
După un timp îți dai seama că nu vă potriviți, că sunteți diferiți, că nu aveți același principii și aspirații sau pur și simplu că nu ești pe deplin pregătit pentru a merge mai departe cu relația, astfel îi pui punct.
Dar…cum faci asta?
Evident că într-un mod frumos și elegant, îi explici de ce și cum ai ajuns la concluzia aceea, iar dacă ai noroc să gândească la fel ca tine nu vei avea nevoie de multă vorbărie și multe argumente, pur și simplu veți ajunge la un consens, acela de a rămâne prieteni.
Dar…oare chiar veți rămâne prieteni? Adică, așa cum ați fost înainte?
Nu dragii mei, puține sunt cazurile în care cuplurile au reușit să rămână în relații bune după o despărțire și să revină la stadiu de prietenie.
De cele mai multe ori uitați unul de celălalt; vă reproșați relația ratată, nu vă mai suportați, vă certați, vă evitați, vă ignorați și încet-încet..uitați. Uitați de tot! Vă mai vedeți doar prin poze sau pe stradă dar evident fără să vă salutați, fără să vă vorbiți, ca și când nu v-ați fi cunoscut vreodată. Și astfel, rămâneți prieteni doar în teorie fiindcă în practică voi nu mai știți nimic unul de celălalt, nu vă mai pasă, nu vă mai priviți și toate acestea…voit.
Și uite așa ajungeți doi străini cu un trecut frumos care ar fi putut să se înțeleagă bine și să treacă peste o relație ratată.
Dacă asta înseamnă să rămâneți prieteni… Mai bine rămâneți străini…