Minte-mă frumos și voi pleca la fel de frumos.

Minte-mă frumos și voi pleca la fel de frumos.

Nu suport minciuna.
Fie că e vorba de ceva nevinovat, cum ar fi un compliment nemeritat sau o realitate distorsionată, minciuna m-a făcut întotdeauna să plec de lângă anumite persoane.
Prefer sinceritatea, atâta timp cât nu aduce cu nesimțirea și e spusă într-un mod decent, e cea mai bună soluție în orice situație.
Nu vreau să-mi spui că arăt bine atâta timp cât știu ce față am sau că-ți plac blugii mei chiar dacă mă fac să par cu 10kg mai mare, nici că îmi stă bine cu părul prins sau că acel coș imens de pe fruntea mea nu se vede chiar dacă arată de parcă ar semnaliza “sunt aici”.
Nu mă interesează că ai vrut doar să fii drăguț, atâta timp cât pe mine m-ai mințit și altei persoane i-ai spus ce crezi cu adevărat îți voi atribui statutul de persoană falsă, nu-mi pasă că vrei să dai bine în ochii mei, lingușeala mă scârbește, nu deschide gura să spui ceva dacă știi că aberezi, nu-mi face complimente false, nu mă încălzesc cu nimic, mă lasă rece.
Încerc să mă feresc de mitomani, tocmai de aceea plec la primele minciuni frumoase, nu contează gravitatea lor, atâta timp cât îmi pierd încrederea într-o persoană iar sinceritatea dispare din relația noastră, aceasta nu-și mai are locul lângă mine.
Oricât de greu ar fi un adevăr de îndurat, atâta timp cât este spus într-un mod frumos, nu o să rănească, cel puțin nu la fel de mult ca o minciună descoperită.
Minciunile nu-și au rostul nicăieri, nu contează situația, nici lingușeala falsă deoarece într-un final adevărul o să iasă oricum la iveală, iar eu am să plec, oricât de frumoasă ar fi fost minciuna.

Ce treabă are terorismul cu România? N-are!

Ce treabă are terorismul cu România? N-are!

Maxima zilei de azi a fost o știre despre o anumită valiză (lăsată) uitată într-o gară din Constanța, oamenii panicați după atacurile teroriste din Bruxelles au sunat la poliție și au anunțat că e posibil să fie o bombă înăuntrul acesteia.
Evident, nu era nici urmă de bombă, nici de vreun terorist, nici măcar de vreun musulman sau refugiat pe o rază de câțiva km, doar niște haine într-o valiză uitată de vreun aerian.
Am râs, sincer, în primul rând de modul în care romanii supraestimează valoarea țării și importanța ei, în al doilea rând că nu-și dau seama cât de penibilă e toată treaba asta.
Un alt lucru care m-a amuzat teribil a fost anunțul dat de ProTv cât și schimbarea siglei pentru doliu național, că na…se putea să nu arătam noi compasiune față de suferinzi?
Oameni buni, în primul rând modul în care-i abordată problema asta cu terorismul este total greșit.
1. Nu refugiații sunt de vină. În Belgia, Franța și alte câteva țări din Europa procentul populației musulmane este destul de mare cât să permită teroriștilor să se învârtă liniștiți
2. Nu au o chiar așa mare putere și influență, seamănă teroare și spaimă, făcând ca oamenilor să le fie frică, ei pe asta se bazează.
3. Un alt scop al lor este ca ura față de musulmani să crească, astfel fiindu-le mult mai ușor să adune adepți, adică viitori kamikaze, spunându-le că sunt urâți, îi fac să urască, deci prejudecățile astea aduse refugiaților și musulmanilor le fac pe plac, continuați.
4. Nu vă speriați, ei au treabă cu țările mari, puternic apărate și foarte importante pentru Uniune, nu cu România!
Deci, data viitoare când vedeți o valiză, lăsați-o acolo, vine proprietarul după ea imediat ce-i observă lipsa.

Te-am pierdut încercând să mă găsesc pe mine.

Te-am pierdut încercând să mă găsesc pe mine.

Trăiesc cu mine de-o viață și încă mă surprind, încă mă dezamăgesc când iau alegeri proaste, încă mă urăsc când mă neglijez, încă mă pun la îndoială în situații limită, încă nu pot avea încredere în mine.
Da știu, te-am pierdut, am pierdut multe persoane, le-am alungat prin temperamentul sau nepăsarea mea, prin miserupismul de care dau dovadă și prin modul impertinent în care mă exprim.
Dar să știi, nu am ales să te pierd, am ales să mă găsesc pe mine.
Am încercat să mă caut în fiecare melodie ascultată, în fiecare carte citită, în fiecare loc în care am fost, în fiecare persoană pe care am iubit-o, în fiecare ochi în care am privit și-n fiecare suflet în care am locuit. M-am regăsit în fiecare, mă pierdusem pe drum, puțin cate puțin, și încă mă mai pierd; cu fiecare zi ce trece, cu fiecare experiență trăită, cu fiecare dezamăgire.
Uneori mă întorc la mine voluntar, alteori rămân acolo, nevrând să mă mai regăsesc vreodată; dar am învățat că, orice ar fi, trebuie să mă caut unde m-am lăsat.

Da, te-am pierdut, dar cel puțin am învățat să mă găsesc pe mine.

Da, sunt materialistă, îmi place să primesc flori!

Da, sunt materialistă, îmi place să primesc flori!

„Materialistă”, mai nou așa e descrisă o fată căreia îi plac florile și care își dorește să le primească de la persoana de lângă ea.
Rușine să-i fie, cum își permite să-și dorească o buruiană pe care poți s-o rupi de pe marginea drumului în fugă și să i-o pui frumos după ureche, cum se așteaptă să primească ceva atât de costisitor și greu de găsit, vai… Câtă nesimțire din partea ei!
Acum, lăsând gluma la o parte, nu mai fiți mitocani.
O fată are nevoie de un gram de atenție, nu numai vorbe, ci și fapte, și dacă-și dorește o floare nu înseamnă că trebuie să-i cumperi o cutie de trandafiri de la Chanel, poți să-i rupi și o crenguță înflorită dintr-un pom și ai s-o faci să zâmbească.
Și așa, săraca, abia îți amintești de ziua ei, aniversare, dragobete, 1 și 8 martie, și atunci te vaiți de parcă i-ai fi cumpărat jumătate din Calea Lactee.
Vrei să-ți fac un calcul? 10 lei un trandafir, 5 zile pe an, 50 de lei pe care îi băgai la păcănele sau îi dădeai pe un parfum de prost gust într-o singură zi fără să strâmbi din nas, dar când vine vorba de fata/femeia de lângă tine nu dai doi lei.
Acum, dragul meu… Materialistă ziceai? Așa o fi.

Tu arunci cu noroi, eu arunc cu iubire. Fiecare cu ce are în suflet.

Tu arunci cu noroi, eu arunc cu iubire. Fiecare cu ce are în suflet.

Spune-mi cum nu am făcut nimic bine, cum am greșit mereu, cum m-am înjosit, cum am decăzut, cum mi-am bătut joc de mine, spune-mi că nu sunt în stare de nimic, că nu pot, că nu o să reușesc vreodată.
Spune-mi, știu că-ți face plăcere, umilește-mă, dă-ți dreptate, înalță-te în slăvi, profită de greșelile mele, bucură-te și doboară-mă.
Jignește-mă, rănește-mi sufletul, rupe-mi inima, sfărâmă-mi demnitatea, calcă-mi orgoliul în picioare, joacă-te cu mintea mea, înnebunește-mă.
Continuă, știu că-ți place să arunci cu noroi, să mă murdărești din cap până în picioare cu ceea ce spui, doar ca mai apoi să îmi amintești cum am ajuns așa încet-încet.
Înfigi cuțitul, îl ții acolo, îl răsucești în rană, adori fiecare moment în care-mi vezi disperarea pe față.
În schimb, eu tac. Tac, ascult, suport, iar când îți răspund, îți răspund cu…iubire.
De ce?
Eu am iubire în suflet, nu noroi, oricât ai încerca să mi-l murdărești îți voi răspunde cu aceeași bunătate și răbdare, oricât ai încerca să mă dobori am să mă ridic să te susțin și pe tine, oricât ai încerca să mă jignești și să mă demoralizezi te voi încuraja uitând de cele spuse, oricât ai încerca să mă rănești te voi apăra întotdeauna.
Nu te învinovățesc, încerci să-mi murdărești sufletul cu vorbe grele, conștient sau nu, încerci să mă faci să-ți răspund în același mod, în schimb, primești doar iubire, un lucru pe care nu ai să știi vreodată să-l înțelegi sau să-l apreciezi.
Nu-i așa, suflet murdar?

Hai să rămânem doar prieteni…și să nu ne mai vorbim vreodată.

Hai să rămânem doar prieteni…și să nu ne mai vorbim vreodată.

Cele mai multe povești de iubire se termină așa.
După un timp îți dai seama că nu vă potriviți, că sunteți diferiți, că nu aveți același principii și aspirații sau pur și simplu că nu ești pe deplin pregătit pentru a merge mai departe cu relația, astfel îi pui punct.
Dar…cum faci asta?
Evident că într-un mod frumos și elegant, îi explici de ce și cum ai ajuns la concluzia aceea, iar dacă ai noroc să gândească la fel ca tine nu vei avea nevoie de multă vorbărie și multe argumente, pur și simplu veți ajunge la un consens, acela de a rămâne prieteni.
Dar…oare chiar veți rămâne prieteni? Adică, așa cum ați fost înainte?
Nu dragii mei, puține sunt cazurile în care cuplurile au reușit să rămână în relații bune după o despărțire și să revină la stadiu de prietenie.
De cele mai multe ori uitați unul de celălalt; vă reproșați relația ratată, nu vă mai suportați, vă certați, vă evitați, vă ignorați și încet-încet..uitați. Uitați de tot! Vă mai vedeți doar prin poze sau pe stradă dar evident fără să vă salutați, fără să vă vorbiți, ca și când nu v-ați fi cunoscut vreodată. Și astfel, rămâneți prieteni doar în teorie fiindcă în practică voi nu mai știți nimic unul de celălalt, nu vă mai pasă, nu vă mai priviți și toate acestea…voit.
Și uite așa ajungeți doi străini cu un trecut frumos care ar fi putut să se înțeleagă bine și să treacă peste o relație ratată.
Dacă asta înseamnă să rămâneți prieteni… Mai bine rămâneți străini…

Punctul de vedere (fără argument istoric)

Punctul de vedere (fără argument istoric)

Azi am avut și simularea la istorie. Am reușit să rezolv subiectul 1 și 2, fiind niște exerciții destul de banale, majoritatea bazate pe texte suport.
Ajungând la subiectul 3, unde trebuia să scriem un eseu de două pagini despre lumea postbelică, am decis să rezolv doar cerința cu formularea unui punct de vedere, fără argument istoric însă.
Astfel, ultimul subiect suna cam așa: „Nu voi scrie eseul despre lumea postbelică, oricum nu mă ajută cu nimic pentru bacalaureat dat fiind faptul că în clasa a XII-a materia o să fie alta. Simularea reprezintă astfel încă un experiment al celor de la minister, o risipă de timp și încă un motiv de stres pentru elevi „.
Poate totuși apar la ProTv într-un final.
image